Sono passati due anni da quel giorno e ora l’ho incontrata di nuovo: davanti a me camminava una donna bellissima che mi ha fatto subito fermare il cuore. Era la mia ex Monica, quella che faceva girare la testa a tutti gli uomini. Dopo il matrimonio, non ho più riconosciuto mia moglie: si è trasformata in una di quelle donne con i capelli sempre legati e unti, magliette enormi addosso, niente più vestiti eleganti o lingerie raffinata. Dopo il matrimonio, portava a casa solo “sacchi”: magliette giganti, aveva smesso di prendersi cura di sé. Niente manicure, niente trucco, e non faceva più attività fisica. La pancia post-gravidanza e la cellulite non sono mai sparite… Nei due anni passati insieme si è trasformata in un mostro, ingrassava sempre di più e indossava “sacchi” sempre più grandi. Quando le suggerivo di guardarsi allo specchio, si offendeva e smetteva di parlarmi. Mi sono accorto che mi ero innamorato della Monica di prima, quella di cui si vantavano anche i miei amici, ma ora vivevo con una sconosciuta. Monica era passionale, divertente, bellissima: tutti mi invidiavano. Ma dopo tutto questo, non provavo più attrazione né ispirazione, solo una tristezza profonda. L’ultima volta che l’ho vista a casa indossava una maglietta grigia, pantaloncini larghi che lasciavano vedere la cellulite e non si era nemmeno depilata. Capelli raccolti in uno chignon disordinato, ciocche dappertutto e un’espressione di perenne tristezza, con occhiaie profonde. Quella sera, le ho detto che non potevo più stare con lei: mi provocava solo tristezza e pena, non amore. Sono passati due anni e l’ho incontrata di nuovo. Una donna splendida camminava davanti a me e il cuore mi si è fermato. Era Monica. Indossava un abito elegante, i ricci sciolti sulle spalle, aveva perso peso e da brutto anatroccolo era tornata regina. Una regina che ha cresciuto i miei due figli. Solo allora ho capito che mia moglie prima non aveva davvero tempo o forze per sé: si dedicava giorno e notte al benessere della casa e alla crescita dei bambini. Non mi interessavo più a lei, ignoravo quanta energia mettesse in tutto questo e non capivo perché non si prendesse più cura di sé. Quando restavo un paio d’ore da solo con i gemelli mi sentivo esausto, mentre lei li teneva tutto il giorno, puliva, cucinava e passava del tempo anche con me. Ovviamente, con tutte quelle responsabilità, non aveva tempo per una manicure o la palestra. Avrei dovuto capire che il suo corpo aveva bisogno di riprendersi dopo il parto, non costringerla a tornare subito in forma. E poi non uscivamo mai: dove avrebbe potuto indossare vestiti belli o gioielli? Non le ho mai lasciato lo spazio per mostrare la sua femminilità. Solo dopo due anni sono riuscito a guardare la nostra relazione da fuori e a capire: lei ha sostenuto tutta la famiglia sulle spalle, non mi ha mai rimproverato, mi ha accolto sempre con il sorriso e non si è mai lamentata. Ha creato il nido in cui tornare, e io l’ho capito troppo tardi. Tutto quello che dovevo fare era aiutarla un po’ di più, regalarle tempo per sé. Sono stato un vero sciocco, ho perso un tesoro senza nemmeno rendermene conto. Ero talmente convinto di avere ragione che non mi interessava della sua vita e di quella dei miei figli — e così ho rovinato tutto. Ora la guardo e la vorrei indietro, ma non so nemmeno se potrà mai perdonarmi. Proverò a parlarle e a ricostruire un rapporto, almeno per comunicare coi miei bambini, perché mi sono già perso due anni della loro crescita… Ora mia moglie ha molti ammiratori, ma non lascia avvicinare nessuno: forse solo io l’ho ferita tanto. E non so cosa fare con questo senso di vergogna e colpa, ora che ho capito davvero quello che ho fatto…

Senti, ti racconto una storia che ancora mi brucia un po dentro. Sono passati due anni da atunci și, incredibilmente, m-am trezit față în față con lei din nou. Era pe Via Garibaldi, cam la ora de prânzo, și am simțit cum îmi sare inima din piept. Era ea, fosta mea soție, Giulia frumoasă ca-ntotdeauna, elegantă, genul acela de femeie care te lasă fără cuvinte și pe care toți bărbații din jur o remarcă.

După nuntă, însă, parcă nu mai recunoșteam deloc femeia de lângă mine. Giulia a devenit una dintre acele femei care umblă acasă cu părul nearanjat și poartă doar tricouri largi, de-alea cumpărate la reduceri la mercato. Nu mai existau rochii frumoase, nici urmă de lenjerie fină. Niciodată nu vorbea despre vreo ieșire la coafor sau la estetică, iar de machiaj… nici vorbă! Bine, după ce au venit gemenii, a renunțat complet la sală sau orice sport. Burta de după naștere a rămas, celulita la fel…

În doi ani de locuit împreună, parcă a devenit altă persoană. Era tot mai plinuță, purta haine și mai largi, și când îi aminteam, cu jumătate de gură, să se uite și ea în oglindă, se supăra și nu mai vorbea cu mine cu zilele.

La un moment dat m-am prins că eram îndrăgostit de Giulia de dinainte de cununie, dar trăiam cu o femeie complet schimbată. Fosta Giulia era pasională, veselă, superbă de punea pe jar toți prietenii mei, care se întrebau ce noroc avusesem să o fac a mea. Acum, în urma acestor schimbări, nu mă mai simțeam atras deloc: mă apăsa doar o tristețe enormă.

Țin minte ultima dată când am văzut-o acasă: purta un tricou gri, uriaș, cu pete de lapte, pantaloni scurți lălâi și toată celulita expusă, epilatul uitat de mult. Cocul îi stătea în vârful capului, dar era mereu ciufulit, iar părul îi ieșea de peste tot. Avea o expresie mereu tristă pe față, iar cearcănele îi acopereau jumătate de obraz.

În acea seară, i-am zis, cu vocea tremurândă, că nu mai pot să fiu cu ea. I-am spus în față că nu mă mai inspiră, că nu mai simt iubire ci doar tristețe și milă.

Au trecut doi ani de atunci, și uite, ți-am zis am văzut-o din nou pe stradă. De data aceasta, Giulia era din nou ca o regină: purta o rochie minunată, părul îi era despletit, creț și strălucitor. Slăbise, se transformase dintr-odată din rațușca cea urâtă înapoi în femeia aceea de care eram mândru altădată. Și, pe lângă toate astea, crescuse de una singură doi copii minunați.

Știi ce e ciudat? Tocmai atunci mi-am dat seama că, în toți anii aceia, Giulia, de fapt, n-a avut niciodată timp sau energie să se ocupe de ea. Se dăruise complet ca să ne țină pe toți fericiți, să ne crească copiii, să ne facă un cămin. Eu habar n-aveam câtă muncă și câtă oboseală sunt, pentru că nici nu mă interesa. Mă gândeam doar la mine și la ce-mi lipsea mie.

Când mă lăsa câteodată singur cu gemenii, îți jur, după două ore eram leșinat de oboseală. Ea, în schimb, îi ținea toată ziua după ea, făcea curat, gătea și tot venea seara să-i zâmbescă și să stea cu mine. Evident că, în toată agitația vieții, nu mai avea timp de manichiură sau de fitness. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că are nevoie de timp să-și revină după naștere, nu că e cazul să-i spun eu să meargă la sală sau să arate perfect instant.

Nu mergeam nicăieri, nici la vreo cină, nici la vreun eveniment, așa că nu avea unde să poarte bijuterii sau rochii elegante. Acasă, nu e loc de așa ceva, nu te simți bine aranjată doar pentru a sta între patru pereți. Sincer, mi-am dat seama că am greșit groaznic și nu i-am lăsat loc să fie tot ea, niciodată.

Abia după ce am privit totul din afară, am înțeles cât a dus în spate. Femeia asta ne-a ținut pe toți la un loc, fără să spună un cuvânt rău, fără să-mi reproșeze nimic, m-a întâmpinat mereu acasă cu zâmbetul pe buze. Mi-a creat un colț în care să simt mereu că mă întorc cu drag. Eu… eu m-am prins prea târziu. Tot ce trebuia să fac era să-i fiu alături, să o ajut, să-i ofer timp să fie iar ea.

Am fost, pur și simplu, un prost care a pierdut o adevărată comoară fără măcar să realizez. Arogant, mereu convins că am dreptate, fără să mă intereseze cu ce se confruntă ea zilnic. Am stricat totul.

Acum mă uit la Giulia, pe stradă, și mi-e dor de ea, dar cine știe dacă o să mă poată ierta vreodată? O să încerc să-i vorbesc, să recuperez măcar relația cu copiii, pentru că deja am pierdut doi ani din viețile lor. Acum Giulia are o grămadă de admiratori normal, că-i minunată dar nu lasă pe nimeni să se apropie cu adevărat de ea. Probabil eu am rănit-o mai mult decât îmi imaginez. Și, sincer, nu știu ce fac cu rușinea și vina asta, acum, când în sfârșit am înțeles ce aveam și ce am pierdut…