Ricordo zilele acelea de demult, când eu și fiica mea, Bianca, trăiam doar din pensia alimentară pe care ne-o plătea tatăl ei, fostul meu soț, Alessandro. Încă îl consider vinovat pentru faptul că nici acum nu am putut să-mi găsesc un serviciu. A făcut orice ca să se asigure că nu mă angajează nimeni. Chiar și de mă primea cineva la muncă, la scurt timp mă concediau fără nicio explicație, deși știam eu bine ce stătea la mijloc.
Totul a început odată cu divorțul nostru. Ajunsesem în punctul în care nu mai puteam trăi sub același acoperiș cu acel om. Am încercat să plec în liniște, fără certuri sau scandaluri, dar nu mi-a fost cu putință. Alessandro s-a opus cu îndârjire separării.
După divorț, m-am dus împreună cu Bianca la părinții mei, la Florența. În vreme ce mama mea, Giovanna, avea grijă de nepoata ei, eu îmi căutam disperați de lucru. Nu prea aveam experiență, căci fusesem doar vânzătoare într-un supermarket înainte. Nu știam să fac altceva și, pe deasupra, Alessandro era directorul unui mare lanț de magazine alimentare și prin relațiile sale a reușit să-mi închidă toate drumurile.
Nimeni nu voia să mă angajeze în niciun magazin din oraș, și chiar dacă, printr-un noroc, găseam ceva, după puțin timp eram dată afară. Alessandro nici nu recunoștea vreodată că ar fi avut vreo implicare. Se scuza zicând că doar lipsa mea de studii și incompetența erau de vină. Chiar și pensia alimentară pe care o plătea era una minimă, deși câștiga foarte bine, în euro, ba chiar peste media multor italieni. Din banii aceia și din pensia părinților mei, abia reuseam să achităm facturile și să cumpărăm alimentele de bază pentru noi și Bianca.
De fiecare dată când venea să-și vadă fiica, Alessandro nu se abținea să mă insultă. Îi spunea Biancăi că mama ei a fost slabă de minte, a părăsit familia și din cauza mea copilul trebuie acum să trăiască în sărăcie, fără jucării sau mâncare adevărată. Își făcea rolul de victimă și de părinte bun.
După aceste vizite, îi lăsa fiicei o sumă mare de bani și pleca. La început nu am dat importanță acestui gest, dar Bianca era încă un copil și nu înțelegea de ce tatăl ei avea mereu bani, iar eu, nu. În ultima vreme, începea tot mai des să ceară să stea cu el: Tata e minunat, îmi cumpără orice, tu ești rea și zgârcită, vreau să stau cu el!.
Nu mai știam cât puteam să rezist, nervii mi-erau la pământ. Doar mama mea mă susținea, încercând să-mi dea curaj că, până la urmă, totul se va limpezi. Dar nu mai aveam speranță – Alessandro mă chinuia psihic pentru că știa cât de sensibilă eram. Îmi era tot mai greu să-mi imaginez cum aș fi putut continua să trăiesc așa.
