Ho sempre avuto la sensazione că părinții mei m-au tratat cu o oarecare nedreptate. Da, să zicem așa, cu un sâmbure de dramă, dar să vă povestesc de unde vine convingerea asta. În copilăria mea, practic am crescut cu nonna, pentru că părinții mei munceau din zori și până-n seară ca să ne țină familia pe linie de plutire. Îmi aduc aminte cum mă lăsau cu nonna când aveau ei treburi sau schimburi de noapte. Dacă e să fiu sinceră, tot nonna m-a crescut, și pentru asta îi voi fi recunoscătoare câte zile oi avea.
Acum, roata s-a întors: am și eu două fete, Bianca și Gioia. Eu și soțul meu avem două joburi fiecaresă putem pune niște euro deoparte pentru un apartament al nostru. La început, vă spun cu mâna pe inimă, am avut seri când nu mai știam pe unde să scoatem cămașa. Noroc cu părinții mei, care s-au oferit să ne ajute. S-au ocupat de fete: le-au dus la asilo, le-au luat, le-au plimbat prin parcuri sau la sărbătorile din oraș, au stat cu ele când noi fugeam de la o muncă la alta.
Pe scurt, au întreținut total nepoatele cât noi alergam cu capul înainte după visul nostru de independență. Ne-au înțeles și niciodată n-au zis că le e greu. Dar apăi, într-o dimineață, mama vine la mine cu vestea: Noi ne gândim să închiriem apartamentul din Milano și să ne mutăm la țară, undeva lângă Siena. Ne-am săturat de nebunia orașului. Ei, aici mi-a stat și espresso-ul în gât! Mamma, te rog, nu puteți să mai așteptați doar câteva luni până reușim să strângem banii pentru apartamentul nostru? Dacă plecați voi acum, cine să stea cu fetele? O să trebuiască să-mi dau demisia și…adio apartament anul ăsta! am implorat eu, cu ochii cât două gogoși.
Răspunsul mamei mi-a picat ca o pizza cu ananas: Noi nu mai stăm aici pentru voi. Avem și noi dreptul la viața noastră. Trebuie să te descurci cu copiii tăi singură. Nu putem să fim mereu la dispoziția ta. Direct și fără zahăr, cum îi stă bine unei mame italiene.
Am rămas fără cuvinte, oarecum jignită, dar am încercat să nu o iau personal. Ce rost avea să insist? Dacă nu mai voiau să petreacă timp cu nepoatele, oricât aș fi încercat, tot acolo am fi ajuns. Oricum, eu și soțul meu suntem obișnuiți să ne suflecăm mânecile și să rezolvăm totul noi, ca o adevărată familie italiană. Viața merge înainte, și până la urmă lucrurile ies la lumină cumva cu puțin noroc și mult, mult espresso!
