După ce am stat de vorbă cu fetița adoptată, am înțeles că multe lucruri nu erau pe deplin limpezi.
Lângă mine, pe o bancă veche dintr-o piațetă a Florenței, aștepta o copilă de cinci ani, care își mișca picioarele și îmi povestea despre viața ei:
Pe tatăl meu nu l-am văzut niciodată, pentru că ne-a părăsit pe mine și pe mama când eram foarte mică. Mama a plecat dintre noi acum un an. Ceilalți mi-au spus că s-a dus la îngeri.
Copila s-a uitat la mine cu ochi mari și și-a continuat povestea:
După înmormântare, mătușa mea Luisa, sora mamei mele, s-a mutat la noi. Toți mi-au spus că a avut multă mărinimie să nu mă ia la orfelinat. Am aflat atunci că mătușa Luisa este acum tutorele meu și că voi trăi la ea.
A amuțit puțin, privind sub bancă, apoi a vorbit din nou:
După ce am ajuns la mătușa, ea a început să facă ordine prin casă: a pus toate lucrurile mamei mele într-un colț și a vrut să le arunce. Am început să plâng și am rugat-o să nu o facă. Atunci m-a lăsat să le păstrez. Acum dorm în acel colț. Seara, mă întind peste hainele și lucrurile mamei mele. E cald acolo și simt că mama e aproape de mine.
În fiecare dimineață, mătușa îmi dă ceva de mâncare. Nu gătește cum gătea mama, gustul nu e același, dar mă roagă de fiecare dată să termin totul. Nu vreau să o supăr, așa că mănânc totul. Știu că efortul contează. Nu e vina ei că nu gătește ca mama. După aceea mă trimite afară, prin piațetele pline de porumbei, și n-am voie să mă întorc decât când se lasă seara peste oraș. Mătușa Luisa e o femeie de treabă, foarte, foarte amabilă!
Îi place să vorbească frumos despre mine când vin prietenele ei în vizită. Nu le cunosc, sunt alte mătuși sau verișoare, dar ele vin des la noi. Mătușa stă cu ele la o ceașcă de cafea sau ceai, spun povești de-ale copilăriei, îmi adresează vorbe dulci și ne răsfață pe toate cu prăjiturele și biscotti.
Fetița a oftat și a mai spus:
Nu pot mânca numai dulciuri, chiar dacă mătușa mă tratează frumos. Nu m-a certat niciodată. Odată chiar mi-a dăruit o păpușă, dar păpușa era veche, cu un picior rupt și un ochi care se tot închidea. Mama mea nu mi-a dăruit vreodată o păpușă stricată.
S-a ridicat de pe bancă, săltând pe un picior și mi-a spus:
Știți, trebuie să plec. Mătușa Luisa mi-a spus că azi vin doamnele în vizită, și înainte să sosească, trebuie să mă îmbrac frumos. Mi-a promis și o felie de tort gustos după aceea. Arrivederci!
Copila a sărit de pe bancă și a plecat alergând printre pietrele vechi ale orașului, pe străduțe înguste, ca să-și facă în grabă treburile. Eu am rămas pe loc, gândindu-mă îndelung. Gândurile mele se învârteau în jurul bunei mătuși Luisa. Mă întrebam de ce ținea atât de mult să pară o femeie nobilă în ochii tuturor? Cum să privești liniștit un copil care doarme pe jos, visând la vocea unei mame dispărute, acoperit cu hainele ei vechiM-am ridicat încet, privind în urma ei o fetiță mică dar neobișnuit de demnă, pierzându-se printre siluetele colorate și umbrele aurii ale Florenței. Mi-am amintit de ochii ei plini de speranță, poate și de o mică tristețe, și de felul în care vorbea cu discreția unui adult care a învățat prea devreme să nu deranjeze. Și am înțeles, în sfârșit: adevărata noblețe nu stă în vorbe dulci, nici în haine elegante sau în zâmbete de fațadă.
Ea, copila aceea, cu inocența și curajul ei tăcut, era cea mai nobilă dintre toți.
Soarele cobora lin, luminând piațeta cu o strălucire caldă, iar eu mi-am promis că nu îi voi uita povestea. Am pornit ușor spre casa mea, cu pașii răsunând pe piatra veche și cu inima ceva mai luminoasă. În poveștile copilăriei și chiar și în cele mai tăcute zile rămâne mereu speranța că, undeva, cineva va vedea bunătatea adevărată, aceea care nu se laudă niciodată cu glas tare, ci doar se așază lin, asemenea unei raze, peste viața unui suflet mic și curat.
