Oggi m-am gândit la tot ce am trăit. De când eram copilă la Milano, am purtat pe umeri responsabilitatea de a fi cea mai mare dintr-o familie numeroasă. Toată lumea se aștepta să îmi pese de frații mei, să fac treburile casei, să fiu cea care ţine totul în ordine. N-a fost o alegere a mea, ci o obligaţie impusă și acceptată cu amar. În cartier și la școală, copiii mă porecleau mereu mamma della banda doar pentru că eram înconjurată de cei mici. Plângeam deseori pe ascuns, promițându-mi că nu voi avea niciodată copii, că nu voi repeta povestea asta.
Tatăl meu reacționa la promisiunile mele cu nervi și gesturi dure. Ti dò una bella lezione! spunea el, iar palmele lui nu erau niciodată blânde. După ce am terminat liceul la clasa a 9-a, părinții mei au insistat să merg la o școală de bucătărie la cucina almeno ti dà un mestiere, ziceau ei. După absolvire, am găsit un loc de muncă într-o caffetteria din centrul orașului. Părinții mă certau și mă obligau să aduc mâncare acasă non essere così ingenua, mi se spunea mereu. Ei controlau tot, inclusiv salariul meu. Cz 750 euro lunar dispăreau fără ca eu să am vreo libertate.
Tot atunci mi-am dat seama că nu mai pot continua aşa. Am strâns curajul și mi-am cumpărat un bilet de tren spre Florența. Ştiam că era pe bune, fără cale de întoarcere. La Florența am găsit repede un job la un restaurant ca lavapiatti și am închiriat o cameră la o pensionară, doamna Carla. Era o femeie bună, chiria era decentă și m-a primit cu căldură. Îi dădeam o mână de ajutor la treburile casei şi îngrijeam mereu locul, iar serile le petreceam la cină împreună, cu paste și povestiri.
După câteva luni, Carla mi-a făcut cunoștință cu Luigi, un tip liniștit şi râzând mereu. Pe nesimțite, ne-am hotărât să ne căsătorim. Familia lui ne-a primit fără multe întrebări. Un an mai târziu, am avut o fiică, pe Bianca, și apoi un băiat, pe Matteo. În tot acest timp, dorul de părinții mei din Milano s-a făcut simțit. M-am gândit să-i vizitez cu toată familia. Am pregătit daruri un coș cu vin Chianti, panettone și ulei de măsline și ne-am suit cu toții în mașină.
Dar răspunsul lor m-a rănit profund. Ne-au primit cu ușa închisă, fără să se uite la noi, fără un cuvânt pentru Luigi sau copii. Am luat cadourile și am plecat, simțindu-mă atât de dezamăgită și tristă. Atunci am hotărât ferm, pentru prima dată cu adevărat, că nu voi mai căuta aprobarea lor. Mi-am promis că nu voi mai trece pragul casei lor și că familia mea va fi acolo unde este acceptată și iubită.
Ore lunghe de introspecție în fiecare zi mă conduc la aceeași concluzie: în Italia, libertatea și respectul nu se dau, se câștigă. Iar eu, astăzi, trăiesc în sfârșit viața pe care mi-o doream.
