Oggi simt nevoie să-mi aștern gândurile pentru că povestea mea este atât de legată de trecutul și prezentul meu, încât uneori simt că doar scriind voi putea să-mi recâștig liniștea. Sunt cea mai mare dintre frații mei în familia noastră numeroasă din Napoli, aceasta a fost mereu o povară. Mi s-a cerut să am grijă de cei mici, să fac tot ce era nevoie acasă, fără dreptul de a alege. Niciodată nu am fost întrebată ce-mi doresc. Multe zile mi-au fost marcate de privirile curioase ale vecinilor și colegilor de școală, care mereu mă ironizau pentru că eram mereu cu frații mei după mine. Îmi promiteam în tăcere, printre lacrimi, că nu voi avea copii, că nu voi repeta aceeași poveste.
Tata, Severino, reacționa la aceste promisiuni cu violență. Mi se adresa cu cuvinte grele, spunând adesea că “mi dava una bella lezione. Când am terminat clasa a noua, părinții mei, Severino și Giuseppina, au fost de părere că trebuie să am o meserie. M-au trimis la o școală profesională pentru a deveni bucătăreasă nici aici nu am avut de ales.
După absolvire, mi-am găsit de lucru la o cafenea mică în centrul orașului. Salariul era modest, aproximativ 1000 de euro pe lună, dar era tot ce aveam. Nu m-au lăsat să fiu independentă controlau tot, inclusiv banii mei. Îmi cereau să aduc acasă mâncare din cafenea, insistând că nu trebuie să fiu ingenuă, că familia trebuie hrănită cu orice preț.
La un moment dat, am simțit că nu mai pot continua așa. Mi-am cumpărat un bilet spre Roma, cu bani strânși în secret, și am plecat fără să mă uit înapoi. Decizia era grea, dar simțeam că este singura cale să-mi construiesc propriul drum. Ajunsă în Roma, m-am angajat la un bistro simpatic, ca spălător de vase, și am închiriat o cameră de la madama Lucia, o bătrână domoală. Mi-a cerut o chirie rezonabilă și ne-am ajutat reciproc eu țineam casa curată, iar ea mă răsplătea cu mâncare caldă și povești de demult.
Lucia mi-a prezentat un bărbat deosebit, Fabio, și am simțit că pot avea o familie diferită. Nu mi-a fost teamă să mă deschid și curând ne-am căsătorit. Părinții lui au primit cu bucurie vestea, iar un an mai târziu am avut o fată, pe Benedetta, apoi un băiat, pe Marcello. Viața cu Fabio este plină de afecțiune și respect reciproc.
Totuși, dorul de părinții mei a început să mă chinuie. Am hotărât, împreună cu Fabio, să-i vizităm la Napoli, cu cadouri și copiii după noi. Călătoria a fost plină de speranță voiam să repar relația. Însă au reacționat cu răceală și ostilitate, ne-au dat afară din casă, fară a privi măcar la micii mei, Benedetta și Marcello, sau la soțul meu. Am plecat cu cadourile în mâini, simțind o durere pe care nu o voi uita niciodată. Atunci am decis să nu mă mai întorc. Mi-am promis că familia mea va avea mereu parte de dragoste și respect chiar dacă aceasta nu vine de la cei care mi-au dat viață.
O scriu aici, ca să nu uit: o viață nouă începe cu curaj. O viață nouă nu înseamnă să uiți, ci să crești în ciuda rănilor vechi.
