Caro diario,
Azi îmi aduc aminte că la împlinirea celor treizeci de ani, am reușit să-mi cumpăr un apartament cu două camere în Bologna. Trăiesc singură și, până la ora actuală, nu am găsit un potențial soț. Mă întreb adesea care este motivul pentru care viața mea sentimentală e atât de complicată. După părerea mea, principalul motiv e chiar faptul că am propria mea casă. În zilele noastre, pare greu pentru o femeie din Italia să fie în același timp independentă și feminină fără a speria bărbații.
Toți bărbații pe care i-am cunoscut până acum par să cadă într-una din două categorii:
Prima categorie: Hai, ai un apartament? Perfect, ne mutăm împreună și nici nu trebuie să mă mai preocupe problema casei. Bărbatul din această categorie este gata să se instaleze la mine fără mari eforturi. Faptul că am deja totul pregătit este un mare plus pentru el, este dispus să alcătuim o familie și să avem copii, atâta timp cât nu trebuie să miște un deget în plus. Nu e interesat să construiască o carieră, nu visează să câștige mai mulți bani și, cum casa este deja rezolvată, nici măcar nu simte nevoia unei mașini Avem deja a ta, Giulia, ne descurcăm!. E ca și cum ar fi deja prea mulțumit cu puținul și nu simte nevoia de mai mult.
Când vorbesc cu astfel de bărbați, am senzația că ar putea fi copiii mei, nu partenerii mei. Parcă ar trebui să-i hrănesc, să-i alint și să le port de grijă, iar apoi să mă asigur că nu fug la mama lor. Nu cred că acesta este genul de “fericire” pe care mi-l doresc. Prefer să am o pisică pe nume Lucia și ceva timp liber pentru hobby-urile mele.
A doua categorie: Ai apartament? Nu, mulțumesc, eu stau la părinți și mi-e bine, sau poate ne luăm împreună o casă la țară, iar pe a ta o vindem și cumpărăm ceva comun. Varianta preferată a unora e să vând apartamentul pentru a cumpăra ceva nou, eventual cu credit. Am muncit ani de zile pentru apartamentul meu, iar acum ar trebui să-l pun la bătaie pentru a plăti încă douăzeci de ani o ipotecă la banca Italiana? Și cine crezi că va plăti? Evident, avem deja venitul tău bun, Giulia, plătești tu rata, iar eu ajut cum pot. Dacă aș intra în concediu de maternitate, se subînțelege că nu contează: plătim liniștiți ipoteca încă 20 de ani, și poate după ce fac 40 mă pot gândi la un copil. Principalul e să nu-l deranjez cu grijile mele, ca el să poată trăi liniștit, fără bătăi de cap.
Tot mai des mă gândesc că ar fi mai simplu să adopt un copil dintr-un orfelinat decât să găsesc un bărbat care să nu se sperie de gândul de a întemeia o familie. Realist vorbind, și dacă m-aș mărita, tot ar cădea pe umerii mei să întrețin familia, să rezolv toate problemele, să fiu și femeie, și bărbat în casă… plus să învăț să mă iubesc singură. Și atunci, care mai e rostul unui bărbat lângă mine?
Sunt stăpâna propriei case, am livingul meu spațios, bucătăria unde experimentez rețete italiene, camera mea plină de lumină pentru citit și pictat. Uneori visez la o familie, la un om care să mă iubească, însă realitatea mă aduce rapid cu picioarele pe pământ. Vreau să povestesc ceva ce mi s-a întâmplat recent doar ca să mă amuz singură (sau poate să plâng puțin).
Am început să mă plac cu un coleg, Alessandro, care părea să-mi răspundă la sentimente. Am decis să ne uităm la un film la mine. La un moment dat, am poftit la pizza. Am vrut să văd va plăti el pentru cină sau va accepta propunerea mea de a plăti fiecare partea lui? A acceptat imediat să se ducă să ia pizza de la ușă, a plătit-o… dar tot cu banii mei, pe care i-am lăsat pe masă, ca să-l ajut. S-a terminat atunci orice urmă de chimie între noi.
Poate e vina mea… Prietenele, Flavia și Martina, mi-au zis că n-ar fi trebuit să mă ofer să răsplătesc pizza. Am vrut doar să testez, nu e o sumă mare pentru mine. Dar, nu e vorba despre bani.
E vorba despre roluri, despre echilibru și despre faptul că prea des ni se cere nouă, femeilor, să fim de toate și pentru toți. Uneori cred că Italia a rămas la fel de tradițională în suflet, chiar dacă pe-afară ne lăudăm cu emanciparea. Poate că, la final, cel mai important e să nu-mi pierd bucuria de a locui singură și de a mă simți acasa în viața mea. Dacă va veni și un El care să pună suflet și să nu se teamă de o femeie independentă atunci voi fi gata să-i las să intre pe ușa mea. Până atunci, e timpul pentru o carte bună și să mă joc cu Lucia.
Con affetto,
GiuliaPoate că nu e vorba să găsesc pe cineva care să bifeze o listă, ci doar pe cineva care să cânte la aceeași frecvență cu viața mea. Și, dacă destinul vrea, poate îl voi întâlni într-o zi la piața de fructe, când voi cumpăra cireșe pentru tartă sau în timp ce îl plimb pe Lucia pe coridor, fugind după un fir de soare. Poate va fi un bărbat care să nu ceară cheia de la ușa mea, ci să bată la ea, curios să descopere cum miroase cafeaua făcută de mine. Sau poate nu va veni niciodată, și nu am să regret asta.
Am învățat că femeile ca mine pot fi fericite și fără un final clasic, cu verighete și fotografii pe plajă, pentru că fericirea nu e un premiu, ci un obicei. În seara asta, sting lumina, las geamul larg deschis și ascult ecoul pașilor mei liberi prin apartamentul cucerit de una singură. Suficient, cel puțin pentru azi.
