Luca își amintea de mama lui încă de când era un bebeluș. Ea fusese mereu prezentă lângă el, fără să aibă pe nimeni altcineva în jur. Tatăl îl părăsise pe când încă nu se născuse. Era seară în Florența, iar micul Luca îi promisese mamei că va fi curajos și o va aștepta să revină.
Cu ochii mari, Luca a promis: Sarò coraggioso, mamma. Ti aspetterò.
Timpul trecea lent o oră, două dar mama nu apărea. Avea doar cinci ani, iar lacrimile i s-au strecurat pe obraz când a intrat, speriat, în dormitor, doar ca să găsească încăperea goală. Pantofii mamei nu mai erau lângă ușă; semnul clar că plecase.
Frică i-a cuprins sufletul, iar Luca a plâns în tăcere, cufundându-se în pat. În cele din urmă a adormit, cu fața plină de lacrimi.
Răsăritul l-a găsit treaz, razele soarelui filtrate printre obloane pătrunzând peste patul său mic. Dezorientat, Luca s-a ridicat și a început din nou să-și caute mama. S-a ferit de casa vecină, așa cum îl învățase mama lui acolo locuia unchiul Enzo, mereu cu paharul în mână, gata de ceartă. Luca se temea de el.
Cu inima strânsă, băiatul a ieșit pe străduțele pitorești ale cartierului sperând că, poate, o va vedea printre trecători. Oamenii grăbiți nu îi acordau niciun fel de atenție. Obosit de atâtea căutări, Luca s-a așezat pe o bancă de lângă Piazzale Michelangelo. O nonna, cu ochii blânzi dar obosiți, se afla lângă el.
Che cè, piccolo?, l-a întrebat ea, privindu-l cu compasiune. Crezând că fusese doar puțin neastâmpărat, i-a întins un măr roșu și l-a sfătuit: Vai a casa, tesoro. Dar Luca nu s-a oprit din căutări. Niciun adult nu s-a oprit să-l asculte; fiecare era cufundat în grijile proprii.
Seara a venit cu un frig ascuțit. Luca, sfârșit de oboseală, s-a lăsat pe o bancă în parc, cu stomacul gol și sufletul frânt. Un trecător îngrijorat a sunat la carabinieri. Așa a ajuns Luca la secția de poliție.
După câteva ore, o doamnă de la protecția copilului l-a luat și l-a dat în grija unei mătuși.
Voglio la mia mamma! a urlat din nou Luca, ochii scăldați în lacrimi sperând să o vadă. Dar în camera unde-l duseră nu era nicio mamă care să-l îmbrățișeze.
O altă mătușă a venit, i-a adus haine curate și l-a ajutat să se schimbe. Apoi l-a luat de mână, cu blândețe, și l-a condus spre un alt loc necunoscut, unde copilul a găsit alți copii în situații asemănătoare. Luca s-a sprijinit de-un zid, zăpăcit, privind în gol. În sufletul său știa: la kilometri depărtare, mama sa nu îi va mai apărea niciodată în prag.
P.S. Mama Lucăi fusese lovită de o mașină și murise în acea seară, la ieșire din casă.
