Ricordo ancora come se ar fi ieri, când Amalia și Roberto s-au căsătorit. Erau singurii copii ai familiilor lor, astfel încât părinții ambelor părți au plănuit o celebrare grandioasă, la fel ca în serile magice de odinioară la Napoli. Pregătirile pentru nuntă au fost intense; propunerea tinerilor de a organiza o petrecere modestă cu prieteni la un grătar a fost respinsă de mame, care visau la baluri strălucitoare, la rochii albe și la trăsuri ca în poveștile din Italia.
Amalia și Roberto au înțeles repede că nu pot evita balul fastuos, așa că au pornit să organizeze totul cu un simț al responsabilității crescut. Erau multe de făcut: manichiura, machiajul, cumpărarea rochiei și a fracului și nenumărate detalii importante, baroc și elegante. Părinții au oferit să acopere toate cheltuielile, cu excepția ținutei mirilor, dorind să le lase tinerilor o alegere personală. Cel mai renumit restaurant din Florența a fost rezervat de părinți, buchetul miresei ales cu grijă, iar tortul cu trei etaje urma să fie făcut de una dintre prietenele mamei lui Roberto, cunoscută pentru priceperea ei deosebită la prepararea prăjiturilor napolitane.
Părinții au trecut cu multă atenție prin lista invitaților, dorind să adune toate rudele, chiar și pe cele cu care nu mai aveau legături de ani buni. În Italia, se zice familia e sacra, dar au și gândit pragmatic: rudele avute puteau face cadouri generoase, iar banii strânși ar fi urmat să fie folosiți pentru a cumpăra un Fiat sau să contribuie la avansul pentru un apartament în Roma. După discuții aprinse la masa din sufragerie, au decis să nu invite rude extrem de îndepărtate. Unii s-au retras invocând motive plauzibile, iar la final, lista a fost dominată de prietenii tinerilor.
În ziua nunții, vremea a fost splendidă, deși fusese anunțată ploaie la radio. Amalia, în rochia ei de mătase brodată cu dantelă italiană, era de o frumusețe rară. Roberto nu și-a putut lua privirea de la ea întreaga zi. Atmosfera era plină de bucurie și râsete. Fotograful, un artist celebrat în Toscana, lucra cu o energie admirabilă, imortalizând fiecare clinchet de pahare și fiecare îmbrățișare. Invitații așteptau nerăbdători banchetul italienesc cu paste, pește și vin bun.
După ședința foto printre portocali și magnolii, mirii s-au urcat într-o trăsură albă, trasă de cai, și au pornit spre restaurantul unde îi așteptau toți. Șampania a curs neîncetat, iar urările și felicitările nu mai conteneau. Cadourile au fost, în principal, plicuri cu euro, exact cum tinerii și-au dorit. Dar, câțiva invitați mai vârstnici n-au rezistat și au adus pături brodate, lenjerie de pat și seturi de farfurii cu motive florentine.
Tortul, cu trei etaje, decorat cu cremă fină și flori din marțipan, a uimit chiar și pe cei mai pretențioși invitați. Petrecerea a fost un adevărat spectacol, și doar la ivirea zorilor, oaspeții obosiți s-au îndreptat spre casele lor, iar mirii au mers în camera de hotel rezervată pentru ei.
A doua zi, când cuplul a ajuns acasă, mama Amaliei a informat-o cu o voce gravă că unul dintre plicuri era gol. Acesta venea de la o prietenă apropiată, Savina. Plicul nu era semnat, spre deosebire de celelalte. Amalia, când a aflat, s-a simțit trădată și amărâtă.
Situația era cu atât mai jenantă cu cât Savina, înainte de nuntă, povestise tuturor că în Italia nu se oferă mirilor sub o mie de euro și promisese solemn să își ajute prietena cu bani.
Nu a trecut niciun an și Savina a devenit ea însăși mireasă, invitându-i pe Amalia și Roberto la nunta ei. Le-a recomandat să ofere bani, fiindcă tânărul cuplu spera să acopere costurile nunții din cadourile primite. În familie au început sfaturile: Amalia propunea să îi dea Savinei un plic gol, ca să îi întoarcă gestul. Roberto sugera să îi dea chiar mai mult, pentru ca Savina să simtă rușinea propriei fapte. Iar mama Amaliei, cu înțelepciunea italiană, i-a spus să pună suma minimă, ca să nu arate că știe despre trucul prietenei și să evite orice conflict. Acum, apropiindu-se nunta Savinei, Amalia încă reflectează la ce e de făcut, între mândrie, iertare și tradiție italiană.
