L’inverno aveva steso un soffice manto di neve sul cortile di Andrea, ma il suo fedele cane Graf, un enorme pastore tedesco, si comportava in modo strano. Invece di rannicchiarsi nella grande cuccia che Andrea gli aveva costruito con amore l’estate precedente, si ostinava a dormire fuori, direttamente sulla neve. Andrea lo osservava dalla finestra e sentiva stringersi il cuore — Graf non aveva mai fatto così. Ogni mattina, quando usciva da lui, Andrea vedeva che Graf lo guardava teso. Appena si avvicinava alla cuccia, il cane si metteva tra lui e l’ingresso, ringhiava piano e lo fissava supplichevole, come a dire: «Ti prego, non entra lì dentro.» Quel comportamento, così insolito dopo tanti anni insieme, lo fece pensare — cosa stava nascondendo il suo migliore amico? Determinato a scoprire la verità, Andrea ideò un piano: attirò Graf in cucina con una succulenta bistecca. Finché il cane, chiuso in casa, abbaiava disperato contro la finestra, Andrea si avvicinò alla cuccia e si inginocchiò per guardare dentro. Il cuore gli si fermò quando gli occhi si abituarono al buio e vide qualcosa che lo gelò all’istante… …Dentro, avvolto in una coperta, c’era un micino — sporco, infreddolito e quasi senza fiato. Gli occhi si aprivano a fatica, il corpicino tremava per il freddo. Graf l’aveva trovato chissà dove e, invece di scacciarlo o lasciarlo lì, gli aveva dato rifugio. Dormiva fuori per non spaventarlo e custodiva l’ingresso, come se nella cuccia ci fosse un tesoro prezioso. Andrea trattenne il fiato. Allungò le mani, prese quella piccola creatura e la strinse al petto. In quell’istante, Graf corse da lui e si accucciò accanto alla sua spalla — non ringhiava, ma si mostrava pronto ad aiutare. — Sei proprio un bravo cane, Graf… — sussurrò Andrea, stringendo il micino. — Più buono di tanta gente. Da quel giorno, in cortile non abitavano più solo due amici, ma tre. E la cuccia, costruita con amore, tornò ad avere un nuovo scopo: essere una piccola casa per anime salvate.

Oggi ninge din nou peste curtea mea din Bologna. Un strat moale și alb acoperă totul, inclusiv cușca lui Beppe, ciobănescul meu maremmano care mi-e alături de mulți ani. Însă de câteva zile, comportamentul lui s-a schimbat, iar eu nu-mi găsesc liniștea.

Oricât de frig ar fi, Beppe refuză să doarmă în cușca mare pe care i-am construit-o vara trecută, cu atâta grijă și dragoste. În schimb, stă întins direct pe zăpadă, în fața ușii, ca și cum ar păzi ceva. De la fereastra bucătăriei, îl privesc seară de seară și nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă. Îl cunosc bine, și nu a mai făcut niciodată așa ceva.

Dimineața, când ies în curte, îl găsesc mereu privindu-mă cu ochii lui buni, dar tensionați. De fiecare dată când încerc să mă apropii de cușcă, Beppe se așază în fața mea, între mine și intrare, și mârâie ușor, privindu-mă rugător, de parcă m-ar implora: Ti prego, non entra lì. Această atitudine, atât de neobișnuită pentru el, îmi tot dădea de gândit ce ar putea ascunde credinciosul meu prieten acolo?

Hotărârea mi s-a format într-o clipă. Într-o seară, am pus la cale un mic stratagemă: l-am ademenit pe Beppe în bucătărie, cu o felie aburindă de bistecca. L-am încuiat acolo, chiar dacă lătra cu toată pofta la ușă, și am fugit înapoi spre curte, tremurând de emoție. M-am apropiat de cușcă și, stând în genunchi, am privit atent înăuntru.

Vederea m-a lăsat fără glas: într-o pătură ponosită, tremura un pisoi minuscul, plin de noroi, abia respirând și cu ochii aproape închiși de oboseală sau frig. Mi s-a strâns inima. Am înțeles dintr-o dată: Beppe găsise pisoiul cine știe pe unde și îl adăpostise în cușca sa. Pentru a-l proteja oricât de mult posibil, dormea afară, păzind ușa, de teamă să nu alunge micul suflețel.

Am inspirat adânc și, cu mare grijă, am luat pisoiul și l-am acoperit cu paltonul meu gros de lână. Nu trecuse nici o secundă și Beppe a venit lângă mine și mi-a pus botul pe umăr de data aceasta nu mârâia, ci se uita liniștit, de parcă ar fi spus: L-ai găsit, trebuie salvat.

Sei un buon cane, Beppe am șoptit, ținând pisoiul la piept. Più buono di tanti uomini

De atunci, suntem trei suflete în curtea noastră. Iar cușca, pe care o credeam nefolosită, și-a recăpătat sensul: adăpostește nu doar un câine de pază, ci și un suflet rătăcit, iar eu mă simt mai bogat decât dacă aș fi găsit o comoară, chiar și în aceste zile reci de iarnă.