Mah, quanta panna cè in questa carne noi queste cose non le mangiamo! le-a arunciat nora venită de la oraș soacrei, după ce aceasta gătise toată ziua.
Giuliana a spus-o liniștit, fără să ridice vocea.
Dar sunt vorbe care nu trebuie urlate ca să doară, știi?
Rosa a rămas cu mâna pe lingura de legno, lângă o masă acoperită cu o tovaglia veche, dar impecabil curată. În bucătăria mică mirosea a ragù de casă, a pâine caldă de la forno și a liniște de seară rurală. Lumina era caldă, galbenă, ca o îmbrățișare.
Gătise toată ziua.
Nu pentru că trebuia, ci pentru că așa știa ea să-și arate dragostea.
Fiul ei, Matteo, abia dacă mai vine acasă de când s-a mutat la Milano. Viața lui a luat altă turnură și Rosa, de fiecare dată, încerca să fie la înălțime. Să nu pară prea țărăncă, prea provincială.
Giuliana stătea dreaptă, sprijinită în brațe, elegantă, cu manichiura perfectă, o aeră de superioritate discretă.
Privirea îi sălta pe farfurii cu nemulțumire.
Noi nu mâncăm așa carne Preferăm ceva mai ușor,, a insistat, privind cu atenție bucata din farfurie. E prea grasă.
Rosa nu a spus nimic pe moment.
A zâmbit slab, așa cum a făcut de atâtea ori în viață.
Ea nu a crescut cu pretenții.
Nici nu a știut vreodată ce înseamnă mofturi. Pentru ea, viața a fost lipsuri, grijă, sacrificiu.
Soțul ei a murit când Matteo avea doar cinci ani. Într-o dimineață friguroasă care i-a schimbat viața pentru totdeauna. De atunci n-a mai avut timp de slăbiciuni a trebuit să fie și mamă, și tată.
A lucrat pământul, a cărat lemne în curte, a spălat, a gătit, a plâns pe furiș.
Au fost seri în care mâncau doar un piatto de fagioli săraci. Dimineți când pâinea de la panificio era numărată felie cu felie. Dar niciodată nu l-a lăsat pe Matteo să simtă că ar avea mai puțin decât ceilalți copii.
Mai presus de orice, l-a crescut cu respect.
Matteo nu s-a plâns niciodată de mâncare.
Pentru că știa cât valorează o farfurie plină.
Dar în seara aceea, vorbele Giulianei au durut-o pe Rosa mai mult decât toate lipsurile trăite.
A simțit cum i se strânge stomacul.
Dar nu a plâns. Nu atunci.
S-a uitat în ochii Giulianei și a vorbit cu o seninătate pe care nu o înveți din cărți.
Giuliana, a spus încet.
Eu nu l-am crescut pe Matteo cu delicatese. I-am dat ce-am putut mâncare simplă, muncă și dragoste.
Giuliana a vrut să spună ceva, dar Rosa a continuat:
N-am avut de ales. Soțul meu a plecat prea devreme, și am rămas singură. A trebuit să fiu și mamă, și tată. Crede-mă, n-a fost ușor.
S-a lăsat liniște.
Matteo nu s-a plâns niciodată de mâncare, a spus cu un fir de voce.
Pentru el a fost clar că în spatele fiecărei farfurii stau nopți nedormite și mâini bătătorite de muncă.
Matteo s-a uitat în jos.
Poate pentru prima dată, și-a văzut mama nu doar ca mamma di campagna, ci ca pe o femeie care a dus greutatea lumii pe umeri.
Giuliana a simțit cum îi ard obrajii de rușine.
Poate pentru prima dată, a privit mai departe de casa modestă. Dincolo de hainele simple.
Nu am vrut să jignesc, a spus încet. Nu am știut.
Rosa a oftat.
Știu. Dar uneori, cuvintele dor chiar și fără să vrei.
Seara aceea, Giuliana a stat jos lângă toți. Și a mâncat.
Fără comentarii. Fără grimase.
Și carnea aceea nu a mai avut gust de grăsime.
Avea gust de adevăr.
Pentru că uneori nu mâncarea e problema, ci faptul că uităm câtă trudă, câtă dragoste și câte renunțări se ascund într-o farfurie simplă.
Nu judeca decât după ce cunoști povestea.
Dacă povestea asta ți-a atins sufletul, trimite o inimă și dă-o mai departe. Poate cineva are azi nevoie mai mult de înțelegere decât de critici.
Scrie RISPETTO dacă și tu crezi că munca merită recunoștință.
Mamma mia, quanta roba grassa c’è in questa carne… noi in città non mangiamo mica così! le ha detto la nuora arrivata da Milano alla suocera, dopo che lei aveva cucinato tutto il giorno.
