Io e Caterina siamo state amiche legate nei giorni strani e brulicanti della nostra università a Firenze. Ma la vita ci-a trasportate pe străzi separate io mi-am urmat soțul la Torino, iar Caterina a rămas doar o siluetă undeva printre amintirile mele vechi de cafea. Norocul s-a întors sub formă de cabluri invizibile internetul ne-a reunit, și ne-am scris iarăși povești și întrebări la ore ciudate, pe chat, între două vise stinse. Într-o noapte de vară, printre cuvinte ca aburi de espresso, Caterina mi-a povestit un vis despre ginerele ei.
Asta e ceață: Caterina avea o fiică, Fiorella un nume ce răsună dulce și efemer ca o brioșă caldă. Tatăl fetei a ieșit din poveste imediat după ce Fiorella a deschis ochii spre lume. Caterina a țesut viața lor ca o pătură de lână caldă, colorată, dar plină de noduri. Voia ca fata să aibă tot ce n-a avut ea: studii, job onorabil, poate chiar puțină liniște.
Fiorella a terminat medicina, a început să lucreze într-un ospedale milanez. Acolo l-a întâlnit pe un oarecare Matteo. Nu avea diplomă, nici un palmares deosebit, doar un zâmbet sincer și o candoare de provincie. Caterina, visând alt destin pentru fiica ei, de la început nu l-a acceptat nu putea să vadă cum acest băiat modest s-ar potrivi cu fata ei studiosă.
Spera, poate, ca mintea matematică a Fiorellei să-i arate adevărul și să-l lase pe Matteo în urmă, printre tramvaie și ploaie. Dar într-o dimineață cu miros de biscuiți arși, cei doi s-au căsătorit umil, cu lira puţină și fără tam-tam. Mânie reținută sub o față calmă Caterina a invocat o răceală inventată și n-a venit la nuntă, refuzând să afle despre neamul lui Matteo, lăsându-l să fie doar o umbră.
Timpul, însă, devora resentimentele și le transforma în altceva. Fiorella și Matteo o vizitau des mereu cu o pâine mare sub braț și cuvinte calde ca focaccia. De fiecare dată, Caterina gătea ceva simplu; uneori le servea resturi din tocană, pasta scuocìta, pane raffermo, sau vreun sformato banal. Fiorella nu gusta aproape deloc, dar Matteo mânca tot și lăuda fiecare firimitură, ca și cum ar fi fost o regală. Recunoștința lui sinceră îi topea gheața din suflet, deși dubiile nu dispăreau.
Într-o seară cenușie, cu televizorul bâzâind ecouri vagi, Matteo a ridicat ochii și i-a mulțumit pentru sformato, cu o bucurie autentică. A râs, spunând că e o mâncare tipică de asilo, și el cu un glas stins i-a mărturisit că la grădinița lui rar aveau ceva chiar comestibil. Ochii Caterinei s-au umplut de lacrimi ciudate, și tot acel zid al ei s-a spulberat ca spuma de pe cappuccino.
De atunci, gândurile ei s-au schimbat: a început să pregătească cele mai bune sughiuri, cele mai fragede arrosti, pentru ginerele ei cu suflet curat. O singură frază rostită ca în vis i-a răsturnat antipatia. Și, chiar dacă inițial Caterina încă simțea rezerve fantomatice, din pretenția ei s-a născut un fel de afecțiune bizară care a rămas, în ciuda logicii din trezie.
