Io e la mia famiglia abitiamo in città diverse, come una tavolata siciliana divizată cu obstinație. Nu ne-am văzut de peste ventanni, cred că am ratat vreo cinci generazioni de pranzi di Natale. Mama e tata sunt artișticântă într-un cor și, sincer, viața lor e o operă continuă. Când am făcut cinque anni, am început să trăiesc cu nonna. Ea voia să-și ușureze viața cu un copil în preajmă, așa că a decis să se mute la rudele ei din Torino.
La început, părinții mei veneau să ne viziteze de două, poate chiar trei ori pe an, dar pe urmă vizitele au devenit mai rare ca o pizza fără mozzarella. În cele din urmă, am încetat să mă mai gândesc la ei; apoi s-a terminat și contactul. În timp ce eram studentă la Medicină Dentară la Università di Milano, m-am căsătorit în al treilea an cu amore mio.
Acum, eu și soțul meu ne conducem propria noastră clinică stomatologică în Bologna, și câștigăm mai bine decât la loteria SuperEnalotto. Cu un an în urmă, părinții mei au apărut de nicăieri: au început să sune la clinică, pentru că nici măcar nu știau numărul meu de telefon mobil. Conversațiile noastre erau ca un festival de plângeri și melodrame. Eu ascultam toate lamentațiile, apoi le spuneam că și-au ales drumul când au lăsat fiica pe mâna nonnei.
Uneori, părinții mei trimiteau nonnei un pic de euro, dar în general, trăiam amândouă din pensia nonnei. Mi-a spus asta de o mie de ori, așa că am învățat să fim economice ca două vecine napoletane la piață. La școală eram brava, iar ca să am ce să mănânc și cu ce să mă îmbrac, am lucrat ca asistente de noapte în spital, și am adunat centesimi pentru orice nevoie.
Acum simt că am viața mea, iar părinții mei au viata lor, fiecare pe propriul traseu ca trenurile în gara Termini. Când și-au dat seama că nu am de gând să-i ajut, au început să-mi spună că vor cere pensie alimentară, ca la tribunalul din Roma. Vorbele lor m-au îndepărtat definitiv. Dacă înainte mă mai gândeam să îi ajut cu câțiva euro, acum nu mai vreau nici să-i aud la telefon.
Voi ce credeți? Am dreptate să-mi trăiesc viața mea ca o veră milaneză sau ar trebui totuși să îmi ajut părinții, chiar dacă au ales să meargă pe calea lor?
