Ricordo, come dacă ar fi fost ieri, perioada aceea grea când tatăl meu, Giovanni, a plecat din familia noastră. După plecarea lui, am simțit o respingere profundă față de el. Chiar dacă el promitea mereu că vom ține legătura des, nu voiam să aud de aceste promisiuni. Bunica mea, Nonna Lucia, nu a încetat însă să mă convingă să îl sun, amintindu-mi că, oricum ar fi, el rămâne tatăl meu și relațiile de sânge nu se rup atât de ușor. Mi se părea ciudată insistența ei, mai ales că mama mea, Francesca, nu a mai vorbit cu el niciodată după divorț. Totuși, ca să nu o supăr pe mama și să nu o dezamăgesc pe Nonna, mergeam, din când în când, să mă văd cu el.
Țin minte clar o zi când [m]-a scos din școală chiar în timpul orelor. Professoressa mea, doamna Bellucci, era nemulțumită, dar nu a avut ce face când a venit chiar tata să mă ia. Ajunsă la casa nouă a tatălui în Bologna, am auzit-o pe colega mea, Giulia, bârfind cu alți copii despre noua mea soră. La început am refuzat să cred, dar adevărul a ieșit repede la iveală când mi-am văzut tatăl cu soția sa actuală, Caterina, și fiica lor mică, Bianca. Caterina, mama mea vitregă, se purta cu blândețe cu mine, mă întreba mereu de lecții, voia să mă simt în largul meu. Giovanni, însă, era departe: mereu la birou sau concentrat pe calculator, aproape că nu ne băga în seamă pe mine sau pe Bianca.
Cu timpul, tata a început să mă cheme mai des la ei și îmi cerea să am grijă de Bianca. Nu îmi plăcea rolul acesta, nu vroiam să o consider soră și nu voiam să fiu băgată într-o familie care nu era a mea. Simțeam presiunea să joc teatru doar ca să arăt, pentru bunica și mama, că totul e în ordine. Când mi s-a cerut să stau mai mult la casa tatălui, sub pretextul temelor, am refuzat. Tata, previzibil, nu s-a supărat; doar m-a lăsat de grijă cu Bianca în timp ce el și Caterina ieșeau prin oraș la o cafea sau la o plimbare în Piazza Maggiore.
Am simțit că mă insultă și că sunt neglijată. La un moment dat, nu am mai vrut să mă întorc la el. Când tata m-a sunat și a pretins să-mi asum responsabilitatea față de Bianca, am refuzat categoric să fiu o baby-sitter gratuită. I-am spus că rar schimbă o vorbă cu mine și mă tratează doar ca pe o bonă pentru fiica lui, în timp ce el își vede de afacerile lui. Lipsa de grijă și recunoștință din partea lui m-a îndepărtat pentru totdeauna.
Mai târziu, atât tata cât și noua lui soție au încercat să refacă legătura cu mine, dar totul era zadarnic. Într-o zi, l-am căutat pe tata și l-am întrebat direct de ce mă tratează așa. Răspunsul lui a fost sincer, dar rece: cineva trebuie să aibă grijă de Bianca. Nici măcar nu a încercat să pară că îi lipsesc sau că îi pasă cu adevărat de mine.
Așa a rămas totul întins între noi, fără vreo cale de împăcare la orizont. Gesturile lui au lăsat urme de neșters în sufletul meu, făcându-mă să mă simt neapreciată și pur și simplu folosită. Acum, privind înapoi la acei ani, realizez că unele răni și distanțe nu se mai astupă niciodată, oricât ai încerca să le legi.
