Nu înțelegeam unde dispărea mâncarea pregătită de soția mea. Apoi soacra mea ne-a spus adevărul.
Cu mulți ani în urmă, când fiul nostru era încă mic și adesea bolnavicios, am decis că cel mai bine ar fi să nu-l trimitem la asilo. Mirela, soția mea, și cu mine, ne-am gândit să apelăm la mama ei, doamna Loredana, pentru ajutor. Am fost sincer recunoscători, căci pentru familia noastră din Torino era o mare ușurare.
Loredana a acceptat, însă doar cu condiția să nu rămână peste noapte; voia liniștea căminului său în fiecare seară. Așa că, dimineața, venea să aibă grijă de nepot, iar când aveam vreo urgență, o rugam uneori și pe vecina, signora Teresa, să ne dea o mână de ajutor, pentru ca soacra să poată merge acasă devreme.
La început, totul a mers de minune. Ne grăbeam să ajungem acasă, copilul era curat și sătul, iar Loredana ne întâmpina cu un zâmbet. Dar, în scurt timp, a început să plece înainte ca noi să ne întoarcem.
Mirela se ocupa mereu de gătit, pregătind mâncare pentru două zile. În fiecare lună îi ofeream doamnei Loredana un plic cu euro, în semn de mulțumire pentru timpul și sprijinul ei. Totuși, am început să observ că mâncarea se termina mult prea repede. Loredana mânca puțin, iar fiul nostru, Alessandro, încă și mai puțin…
În cele din urmă, am întrebat-o cu discreție pe Loredana ce se întâmplă. Mi-a mărturisit, destul de relaxată, că Enrico, socrul meu, obișnuia să treacă pe la noi după-amiaza. Îi dădea mereu ceva de mâncare, pentru că nici ea nu mai avea timp seara să gătească pentru el acasă. Așa se face că Enrico lua masa la noi aproape zilnic.
Am rămas fără cuvinte. Înțeleg câteodată să vina cineva la cină, dar să iei mâncare din frigiderul nostru aproape în fiecare zi mi s-a părut peste măsură.
Cel mai supărător era că în unele seri abia ne mai rămânea ceva de pus pe masă. Mirela nu spunea nimic, dar eu am început să calculez: poate că ne-ar ieși mai ieftin să angajăm o babysitter…
Mă supăra destul de mult atitudinea socrilor mei, dar și faptul că, deși îi plăteam pe Loredana lunar pentru grija față de Alessandro, tot noi acopeream și mesele lor zilnice. Mirela mă ruga să fac liniște, să nu stric relația cu părinții ei, dar mă întrebam: oare nu înțeleg că și noi avem nevoie să facem economie?
Încă mă gândesc din când în când la acea perioadă, și mă întreb dacă nu s-a mai confruntat cineva, în Italia, cu o astfel de situație în familie…
