Dopo cinque anni di matrimonio, la moglie di mio fratello è rimasta per noi un mistero totale, un enigma enigmatico, cel puțin până la vizita recentă, când adevărul a ieșit la iveală ca mozzarella pe pizza caldă. Fratello mio, Lorenzo, s-a stabilit la Milano după absolvire, cu il sogno de a se întoarce acasă în Roma după un an, dar viața, ca o veră nonna, a decis altceva. A întâlnit-o pe Beatrice, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și Lorenzo nu a mai plecat deloc de pe malurile Naviglio-ului. Dintr-o serie de motivecă trenul Italia e mai scump decât prosecco la terasăn-am ajuns la nunta lor, doar mama a reușit să o vadă o dată pe soția lui, în fugă, între două espresso-uri.
Anni su anni s-au scurs fără vreo vizită, dar anul acesta Lorenzo ne-a dat vestea: într-un turneu al Italiei, poposesc și la noi, chiar două zile întregi! Plină de speranță și cu optimism cât pentru toată Liguria, i-am așteptat cu brațele deschise, gata să îi cazăm în micuțul nostru apartament din Florența sau, la nevoie, la casa rustică a mătușii Marisa. Entuziasmul a scăzut însă rapid și abrupt încă de la aeroport: cumnata mea, Beatrice, a început să se plângă fără oprire de zborul cu Alitaliaba că aerul era prea tare, ba că biscuiții nu-s artizanali, ba că stewardesa avea accent napoletan.
Ajunși la casa veche, doamna a găsit imediat motive de nemulțumire: nu-i plăcea dușul, nu-i plăcea toaletapractic, ar fi preferat să locuiască la vreun hotel de cinci stele din Toscana. Plângerile ei fără sfârșit l-au convins rapid pe Lorenzo să o ducă prin oraș, poate ca să afle dacă pe Ponte Vecchio sunt băi mai pe placul ei. Eu și soțul meu, Riccardo, stăteam bulversați, uitându-ne unul la altul cu ochii mari cât niște roți de parmezan.
Seara, la cină, a fost și mai comic: tot ce pregăteam cu drag era refuzat politicos, dar fermnu mănânc paste, nu mănânc carne, nici măcar mozzarella, parcă venise pe lume doar pentru zucchine și rucola, dar pe acelea le verifica parcă așteptând să sară vreo mafalda din ele.
Drept desert, în plimbarea de a doua zi prin oraș, Beatrice ne-a dat o mostră de agitație: nemulțumită, mofturoasă, de parcă era copila mică care voia doar gelato și jucării scumpe. Una peste alta, nici nu așteptam să îi conducem la aeroportul din Pisa, să ne luăm rămas bun cu politețe, dar mare ușurare. Nu înțeleg nici acum cum a rezistat Lorenzo cinci anifața ei adevărată s-a arătat la noi mai repede decât apare prosciutto pe masă la duminica în familie!
