După o lună intensă în care m-am pregătit să fiu dresor de câini, am primit un ciobănesc german pe nume Carlo. Era un câine de serviciu în vârstă de trei ani, cu o fire severă, care deja trecuse pe la trei stăpâni diferiți. La început, intenționau să-l trimită la un post de control, dar până la urmă l-au dat unui novice adică mie. Dintr-un motiv sau altul, nimeni nu voia să-l păstreze, fiindcă nu prea asculta comenzile și era destul de neîncrezător cu oamenii. Un moment a existat chiar gândul să fie lăsat în padoc, să fie scos doar când era nevoie, dar atât eu cât și soția mea proveneam din familii unde creșterea câinilor era o tradiție, așa că am zis hotărât că ne vom descurca!
La început, când trebuia să-l hrănesc, foloseam o lopată de zăpadă ca să-i pun bolul de mâncare în țarc, de teamă să nu mă muște.
Dar, cum zice o vorbă veche italiană, anche il cuore del cane sa sciogliersi. Și, încet-încet, Carlo s-a schimbat. După un an, nu-l mai recunoșteam. Băiețelul nostru cel mic avea atunci un an și jumătate. Într-o zi de primăvară, făceam curățenie în grădină. Fiica noastră era la asilo, iar pe cel mic l-am luat cu noi afară. Și atunci am văzut o imagine care mi-a rămas în minte: copilul alerga printre straturile ude de flori, iar Carlo îl supraveghea atent din spate. De câte ori băiețelul cădea, Carlo îl prindea ușor de haină și îl ridica, grijuliu.
Soția mea mereu a fost abstinentă, dar la o petrecere de familie șeful securității s-a dat la vin. Vinul curgea în valuri, ca la orice masă italiană. La un moment dat, soția mea a preluat supravegherea și a rămas să stea și să-l urmărească pe șef.
Era aproape ora 23:00. Eram pe terasă și încercam să-mi sun nevasta, fără succes. Mă temeam să nu încerce să traverseze râuletul din apropiere, să nu fie vreo nenorocire. Când începusem să mă îngrijorez serios și eram gata-gata să pornesc după ea, am văzut poarta grădinii deschizându-se: Carlo a intrat țanțoș și soția mea părea să stea abia drept, ținându-se de lesă. Câinele o conduse cu grijă până pe terasă, iar când s-a prăbușit pe canapea, Carlo s-a așezat lângă mine cu o privire atât de plină de tâlc, încât parcă râdea de noi amândoi. Nu mi-am imaginat niciodată că ochii unui câine pot spune atât de multe. Și, și acum, o tachinez mereu pe nevastă-mea despre cum a fost adusă acasă de un câine italian adevărat.
Ah, să nu uit, pentru toate cheltuielile cu Carlo, am rămas în urmă cu câteva sute de euro, dar n-aș schimba pentru nimic în lume ceea ce am trăit împreună.
