Molte giovani nuore italiane soffrono in tăcere din cauza soacrelor lor și nu au cui să se plângă.
Se apropie prima noastră aniversare de căsătorie. Relația mea cu soacra nu s-a stabilizat încă pe deplin. Suntem destul de distanți, departe de o relație perfectă, asta e clar.
L-am rugat pe soțul meu să mi-o prezinte pe mama lui înainte de nuntă, mai ales că el deja o cunoștea pe mama mea. Însă tot amânat momentul: ba nu avea timp, ba mama mea era ocupată, ba găsea alt motiv. Mereu mi se spunea că vom avea timp să ne cunoaștem după nuntă. În final, am cunoscut-o în ziua căsătoriei. Întâlnirea a fost rece: la salutul meu sincer și zâmbitor de Buongiorno!, ea mi-a răspuns printre dinți: Buongiorno.
Soțul meu îmi spusese că mama lui, Lucia, era o femeie minunată și tolerantă. Totuși, i-am confiat odată că mă temeam că va încerca să intervină în viața noastră. Mai văzusem astfel de situații. Dar el m-a liniștit, spunând că mama lui nu ar face niciodată așa ceva. Întotdeauna susținea că el își va alege singur o femeie cu care să întemeieze o familie, fără să-i critice alegerea sau să-i dea lecții.
Câteva zile după nuntă, soțul meu s-a întors acasă de la birou și stătea în bucătărie, savurând un espresso, dar părea preocupat. L-am întrebat ce are pe suflet. Răspunsul a venit pe neașteptate:
Cred că mama nu prea te place.
Am aflat astfel că soacrei mele nu-i convine că nu spăl ouăle cu bicarbonat de sodiu înainte de a le folosi. Că las vasele în chiuvetă pentru comoditate. Că nu țin buretele de vase pe o farfurioară separată. Că fac supa cu toate ingredientele odată, nu cambiando lacqua de două ori, așa cum se face în familia lor. Și alte astfel de greșeli. Am rămas uimită!
L-am întrebat pe soț:
De ce nu i-ar plăcea ceva la mine? Suntem o familie distinctă, iar ea nu locuiește cu noi.
Dar eu sunt fiul ei! Eu așa am fost crescut. Trebuie să respecți regulile ei!
Am protestat, explicând că bucătăria mea e alta, casa este a mea pot trăi cum consider.
Dar el mi-a spus că de acum va trebui să urmez obiceiurile familiei sale și că e momentul să mă adaptez.
După aceea, am avut liniște cam patru luni. Când o întâlneam pe soacră, zâmbea și întreba politicos despre muncă, relația noastră, cât ajută fiul ei în casă. Când ne-am cumpărat un câine, pe nume Bruno, într-o săptămână, jumătate din cartierul din Milano știa că nu îi fierb oase și carne. Că nu știu să-l hrănesc ca lumea, că e o nebunie să îi dau crochete. Toți cei din jur aflase deja cât de nepricepută sunt. Soacra mea, săraca Lucia, nu se mai putea descurca cu o noră atât de lipsită de grijă. Parcă nu eram bună de nimic!
Am aflat de la o vecină, cu care am ieșit dimineața la plimbare cu Bruno, tot ce se spunea despre mine. M-a deranjat să aud bârfele despre mine din gura altora. I-am spus soțului, însă el doar a râs și mi-a sugerat să nu pun la suflet. Acum și soacra mă privește cu răceală. Întotdeauna i-am vorbit cu respect, dar tot ce primesc este un Buongiorno sec și distant.
Soțul meu consideră că nu o respect destul pe mama lui. Că nu vreau să accept tradițiile lor, că nu încerc să mă apropii de ea. Probabil că mamei sale chiar îi lipsește… cățelul nostru Bruno. Și apropo, părinții lui obișnuiesc să vină la noi în vizită pentru o cafea, fără a se anunța în prealabil.
Dar aceasta e doar o etapă, pentru că urmează să locuim o vreme în apartamentul lor din Torino. Nu-mi pot imagina cum mă voi descurca acolo. Mi-e teamă să mă gândesc la momentul când vom avea copii sigur toți vecinii vor ști în detaliu cum îi spăl și cu ce îi hrănesc. Poate că va trebui să mă întorc la părinții mei, la Roma. Îmi e greu să cred că soacra va accepta să locuiesc liniștită cu ei în casă.
