La mia vita sembrava scrisă mai mult de absențe decât de prezențe, în special datorită lipsei tatălui meu. Crescendo, setea de a-l întâlni și de a răsuci cheița curiozității legate de el a devenit din ce în ce mai mare. Mama, la momentul plecării lui, era însărcinată cu mine și, de teamă să nu fie arătată cu degetul prin cartier, și-a dus sarcina discret, ca și cum ar fi ascuns un tort după frigider să nu-l găsească tata. El, elegant ca un milanez grăbit după tramvai, a dispărut pe furiș, fără să-și potrivească ceasul cu bătaia inimii mele.
Am crescut cu imaginea unei mame neobosite Teresa, femeie pragmatică din Bologna care știa să aducă bucate bune pe masă și să mă sărute pe frunte cu parfumul fiecărei seri. Iubirea ei avea gust de lasagna proaspătă, iar afecțiunea ei știa lecția răbdării mai bine ca o nonna. Dar, odată ajunsă la adolescentă, curiozitatea privind figura absentă a tatălui a început să-mi dea fiori pe șira spinării. Totuși, nu aveam curaj să deschid subiectul, nevrând să adaug sare pe o rană deja cunoscută de mama.
Ani buni mai târziu, hotărâtă să nu rămân cu misterul ca o felie de pizza fără o felie lipită lângă, m-am apucat să-l caut. Răscolind printre documentele mamei, am descoperit acte prăfuite cu numele și adresa lui: Carlo Rinaldi, Torino. Bruscă, dorința de a-l găsi s-a transformat într-o adevărată expediție arheologică. Am încercat să descopăr ceva pe internet, dar Carlo părea să se priceapă la ascuns mai ceva ca Pisano la matematică nici urmă de el.
Pe internet, însă, am dat peste o fată simpatică, Giulia o torineză cu accent de barista și cu chef de aventură care s-a oferit, ca o adevărată complice, să investigheze pe teren. Nu am stat pe gânduri: bilet de tren, 50 de euro din pușculiță și, hopa, mă îndreptam spre Torino!
Ajunsă acolo, nemairăbdătoare, am bătut la ușa tatălui meu… Misiunea s-a împotmolit însă din prima: Carlo era plecat în vacanță pe la mare, cu noua lui familie, probabil mâncând focaccia pe vreo plajă din Liguria. Giulia s-a arătat neobosită: a interogat vecinii, un cuplu de pensionari care știau tot ce mișcă pe scară, și a aflat adresa la care Carlo se întorsese. Era din nou în oraș, dar, la a doua tentativă, Giulia a reușit doar să obțină un răspuns rece ca o cafea lăsată pe tejghea.
Carlo n-a vrut să mă vadă. Mi-a transmis, fără ocolișuri, că și-a refăcut viața și nu vrea să riște armonia noii familii pentru mine, o străină chiar dacă acea străină îi poartă numele și sângele. Replica lui a avut un aer de Lasă, dragă, nu acum dar învăluită în gheață, nu ironie.
Recunosc, refuzul m-a lovit mai tare decât orice palmă dată de profesoara de matematică. Atunci am început să înțeleg cu un pic de întârziere, dar la fel de clar lecția tăcută a mamei mele. Poate că nu merita să zgândăresc trecutul pentru răspunsuri care dor. Mi-am dat seama că goana după acest tată absent a adâncit și mai tare golul care mă bântuia.
La urmă, poate era timpul să pun stop căutărilor și să mă bucur de tot ce am: dragostea necondiționată a Teresei, deliciile ei și sprijinul unui suflet care nu a plecat niciodată. Oricât de fermecat ar fi Torino și oricâte povești romantice am auzit eu despre tați regăsiți, uneori cel mai important este să rămâi prezent acolo unde cineva ți-a ancorat inima chiar dacă acel cineva pregătește cea mai bună parmigiana de vinete din Bologna.
