Ti racconto questa storia che mi încălză sufletul de fiecare dată când mă gândesc la ea. Erau vremuri în care lucram ca vânzătoare într-un mic negozio di alimentari, aici la Bologna. Într-o după-amiază liniștită, intră o signora în vârstă, cu pași mici și blânzi. Și-a ales câteva produse, dar la casă părea copleșită când și-a dat seama cât are de dus.
Așa că am întrebat-o relaxată: Signora, abitate lontano?
Mi-a spus cu voce stinsă: Sono solo tre strade da qui.
I-am zâmbit larg: Allora vi do una mano io!
Am închis repede magazinul, renunțând la pauza de caffèdar știi cum e, uneori un gest mic valorează cât o comoară. Pe drum am aflat că era o femeie cuceritoare, plină de povești. Avea 78 de ani, și deși era foarte simpatică, își ducea viața singură-singurică. Fiul ei murise de tumore când era tânăr, iar fiica, din păcate, ajunsese pe drumuri rele și uitase complet de mama ei. De atunci am început să ne vedem des.
Făceam adesea o fugă la ea acasă, bem împreună un tè sau un caffellatte, povesteam despre viață și îi mai dădeam o mână de ajutor în casă. Era ca o nonna pentru mine, mi-era dragă tare.
Într-o zi, nu am mai reușit să dau de ea deloc, lucru ce mi s-a părut suspect. M-am dus la ea acasă și am bătut de câteva ori la ușă până mi-a deschis vecina:
Chi sei? Sei per caso Francesca, lamica sua?
Sì, sono io
Guarda, purtroppo è venuta a mancare. Ma ti ha lasciato un biglietto, lhanno trovato quando lhanno portata in ospedale.
Am pus biletul în buzunar și am mers acasă, cu ochii în lacrimi. Soțul meu, Marco, s-a așezat lângă mine și, împreună, am citit rândurile scrise de mâna tremurândă a signorei:
Francesca cara, tu sei lunico mio sostegno. Sei la sola a cui posso chiedere un piacere. Ho una nipotina in orfanotrofio perché mia figlia ha perso la custodia Andavo a trovarla ogni fine settimana. Se non ti pesa, puoi farle visita qualche volta? Ecco il numero, chiama pure.
Am sunat unde era trecut în bilet și am făcut o programare. Marco a vrut să vină cu mine. Acolo, spre surprinderea noastră, ne-a întâmpinat un notaio, nu un asistent social. Am aflat că nonna mi-a lăsat moștenire chiar apartamentul ei!
A doua zi ne-am hotărât să mergem la orfelinat, să vedem fata. Era o roșcată de zece ani, dulce ca o pralina di cioccolato, cu ochii mari și un zâmbet plin de speranță. Ne-a cucerit instant Marco și cu mine am hotărât să o adoptăm. Copiii noștri au fost în culmea fericirii.
Au trecut cam trei ani frumoși, până într-o zi când eu și Marco am avut o ceartă urâtă, de poveste. El s-a mutat pentru o vreme la maică-sa, însă după un timp am pus mândria deoparte și ne-am împăcat.
Fata a crescut, dar n-a vrut să se mute în apartamentul bunicii încă. Așa că l-am închiriat, și, îți spun cinstit, era un ajutor bun la buget, cu toți euro aceia care intrau lunar.
Într-o seară, Marco a întârziat mult la serviciu. Când, într-un final, s-a întors acasă, am fugit să-l întâmpin la ușă dar nu era singur. Ținea de mână un băiețel.
Franci, ti spiego tutto, mi-a zis cu voce joasă.
Vieni a tavola, mettiamo i bambini a letto e poi parliamo.
Mi-a povestit că atunci când a stat la maică-sa, din greșeală, pierzându-și capul într-o noapte de prostie, a avut o aventură de-o noapte. Femeia aceea a născut, dar nu i-a spus nimic în toți acești ani, a ținut totul ascuns. Femeia trăia prost, nu avea grijă deloc de băiețel, așa că i-au luat custodia și l-au contactat pe Marco. Dacă nu îl primeam noi, îl duceau la orfelinat. Dacă tu nu vrei, Francesca, îl dăm la orfanotrofio. Ti capisco.
Nu aveam cum să fac una ca asta. Copilul era leit Marco, o copie perfectă. Așa că l-am iertat și l-am primit cu drag, ca pe propriii mei copii. Și uite-așa, ne trăim viața, cu bune și cu rele, dar cu inima plină.
