La donna, cu ochii lucizi și voce caldă, i-a mărturisit celeilalte femei că era singură, fără ajutor, un fir subțire pe firul vieții. I-a povestit cum pensia ei, un modest assegno sociale, abia de ajungea pentru chiria minuscului apartament din Torino și pentru medicamentele scumpe. Pentru mâncare, nu era destul nimic. O prietenă, spunând o rugăciune interioară, a achitat la supermarket sacoșa plină cu paste și pecorino pentru nonna săracă.
Într-o dimineață stranie, prietena din copilăria mea, Francesca, m-a sunat cu o grijă ciudată: Tutto bene în familia voastră? S-a dovedit că un prieten comun o zărise întâmplător pe nonna mea, Rosalba, într-un supermarket din Milano, departe de cartierul în care locuiește.
Rosalba… Pe vremuri, profesoră de matematică la liceul din Genova, o femeie energică precum tramvaiul la răsărit. Acum, retrasă la pensie, foștii elevi încă îi trimit felicitări de Natale, însă în acea dimineață, prietenul meu a văzut nu o profesoară vioaie, ci o bătrânică cu ochii pierduți.
Nonna Rosalba i-a șoptit necunoscutei cu suflet dulce că e singură, și că tot ce primește de la statul italian dispare pe chirie și farmacie, iar pentru un panino nu-i mai rămâne nimic. Prietena, cu gest binecuvântat, i-a întins un coș cu cartofi, o pâine și puțin prosciutto di Parma, pentru biata nonna.
Mai târziu, Francesca, ieșind din Coop cu o altă bătrânică, a simțit nevoia să se apropie dar, cu o voce grăbită, femeia i-a spus: Tornatene indietro! și a dispărut printre vitrine. Am crezut că fusese o simplă confuzie. Nonna Francescăi stă bine cu bănuții, iar noi o ajutăm mereu. Dar de fapt, bătrâna venise acolo doar după ceva de mâncare.
Seara, am mers la nonna Rosalba. Nu m-am ascuns după cuvinte, am întrebat direct, ca în visele unde nu există subtilitate. Răspunsul a fost sincer, dar după aceea nu mai știam cum să mă port cu ea. Totul plutea într-o ceață ireală.
Nonna spunea că testase o strategie nouă, ca în visele unde inventezi reguli pe jumătate amintite. Mergea departe de casă, spre cartiere unde nimeni nu o putea recunoaște. Acolo, experimentul: se preface vulnerabilă și, de cele mai multe ori, oamenii o ajută. Statistic, zicea ea zâmbind, planul reușea de șase ori din zece. Iar toate cele cumpărate mergeau la parohia San Giuseppe, nu pentru ea, ci pentru cei mai săraci decât ea astfel, necunoscuții deveneau, în felul acesta, samariteni fără să știe.
Mă întrebam de ce, la bătrânețe, astfel de pasiuni ciudate. Dacă te apucă plictiseala, îți iei un câine sau poate o pisică. Che peccato! am spus în gând. Francesca mi-a jurat, în somnul logicii visului, că nu va povesti nimic nimănui.
