Ricordo cum era pe atunci, în zilele tinereții mele la Florența, când Bianca era împreună cu Lorenzo de aproape cinci ani. Era o poveste care cirula mereu la masa din bucătăria familiei ei, printre zumzetul cafelelor și sfaturilor necerute ale rudelor. Toată lumea spunea că, ajunsă la 25 de ani, Bianca ar fi trebuit deja să fie măritată, așa cum se obișnuia în acele vremuri.
Cu toate că Lorenzo o ceruse de soție deja de șase luni, Bianca nu găsea curajul să spună da. La început, Lorenzo a așteptat-o cu răbdare, dar încet-încet, a început să-și piardă speranța în fața nehotărârii ei. Părinții Biancăi, bătrâni florentini, îi aminteau adesea: “Tesoro, deja la tua età avremmo già avuto due figli!”
Adevărul, însă, era altulBianca simțea, în adâncul sufletului, că Lorenzo nu-i era sortit. Relația lor mergea bine, nu dusese niciodată lipsă de armonie, dar un colțișor din inima ei îi șoptea că ceva îi lipsea. Între timp, privirea ei începea să se îndrepte către Matteo, colegul ei de la birou, un napoletan vesel și plin de viață. Numai că și Matteo era deja într-o relație serioasă și nu părea să fie tentat să-și schimbe viața pentru nicio altă femeie, nici chiar pentru Bianca.
Entuziasmul și incertitudinea lor comună, disimulate în conversații la prânz lângă Ponte Vecchio, au început să-i apropie, iar Bianca s-a întrebat dacă nu cumva acolo va găsi dragostea pe care o căuta.
Însă, sub presiunea tot mai apăsătoare a lui Lorenzo, Bianca nu reușea să-și ia inima-n dinți să facă pasul către o viață împreună cu el. Într-un final, Lorenzo, obosit să aștepte, a venit cu o ultimă propunere: se vor căsători fie la toamnă, fie la iarnă. Bianca, deși ezita, a acceptat iarna, simțind povara deciziei ca pe o piatră de moară. N-a trecut mult până să-l părăsească pe Lorenzo și să se refugieze în căldura casei părintești, căutând alinare lângă mama și tatăl ei.
În tot acest timp, Matteo s-a însurat cu iubita sa, iar flacăra ce i-a luminat Biancăi speranțele s-a stins încet. Bianca a rămas suspendată, undeva între trecut și viitor, așteptând încă acel bărbat pe care îl visa. Se întreba adesea dacă nu cumva nu știa să aprecieze liniștea unei relații bune, sau dacă pur și simplu instinctul ei îi spunea adevărul: Lorenzo nu-i era sufletul pereche.
Și-a continuat căutarea, sperând că undeva, poate pe malurile Arno-ului sau sub umbrele bradului din piața San Domenico, va întâlni pe cineva anume. Dar timpul a trecut, iar Bianca nu era sigură dacă soarta avea într-adevăr pregătit pentru ea acel bărbat pe care îl visa, sau dacă întregul vis nu era decât o poveste șoptită între zidurile vechi ale orașului.
Ce ați sfătui-o pe Bianca? Cum ar trebui să-și croiască drumul și care ar fi, cu adevărat, calea cea dreaptă pentru ea?
